S-a întâmplat în această dimineață. Vedeta e speriată de moarte!

A aflat o țară întreagă! Rămâi prost dacă nu citești. Vestea i-a înlăcrimat pe fani!

Da, da, al 4-lea mușchi ca intensitate a încordării în stat este esențial pentru orice iz de democrație și pentru evoluția unei adunări umane în general. Nu degeaba este supranumită câinele de pază al democrației. Deși (unora) ne place să citim și cărți (nu ași și șeptari), presa este cea care ne livrează periodic noutățile și, din păcate, din ce în ce mai rar, analize care ne ajută să înțelegem mai bine ce se întâmplă în jurul cetății. Mulți scriitori la ziar au câștigat respectul cititorilor pentru modul de a scrijeli, pentru imparțialitate sau pentru investigațiile care dau în vileag găinăriile aleșilor noștri care au ales să calce strâmb.

„Berbeci imaginari care aleargă prin stele”

Mama a încercat, m-a dus la biserică, la împărtășanii, trecut pe sub mese, învieri și alte alea. La un moment dat chiar m-am dus și singur, deși nu prea știam de ce mă duceam. Prin liceu, profu’ de religie, un tip mișto de altfel, ne-a rugat să mergem la slujbă și apoi să discutăm impresii. A fost momentul când am decis că biserica nu e locul meu preferat când se mai află și alți oameni în ea. Nu înțeleg de ce, cuvioasele babe, smeritele femei, prea pioșii bărbați și cucernicii moși, oile și pâinea lui Dumnezeu, se dau de ceasu’ morții de habotnici ce sunt, iar când vine vorba de minimum de respect se mhmm cu jet pe cuvântul popii, al celor șapte ani de acasă și al Ăluia de sus inclusiv.

Kickboxer, nelimitarea și Olimpiada

Am crescut cu filme cu Van Damme. Este o realitate pe care o simt de fiecare dată când la TV dau peste filme cu acesta pentru că ceva mă împinge involuntar spre a mă uita. Măcar un pic, măcar un pic. Cred că de fapt îmi plac filmele în care băieții buni îi bat pe cei răi, pentru că, nu-i așa, binele triumfă întotdeauna. Îmi place ideea că leul ar bate euro la curul gol, că bogăția ar putea învinge sărăcia, că voința ar putea sfida periodic lentoarea și tot așa. Mi se pare că filmele cu happy end te încarcă cu o energie nevăzută. Îți arată în limitele fantasticului oricărui scenariu că se poate, că tu, între x miliarde de gândăcei, poți!

La fel am simțit zilele trecute când am văzut Limitless, un film care face trimitere la o ipoteză interesantă: posibilitatea de a ne utiliza tot creierul. Și e simplu, nu trebuie să fii un geniu. Orice om cu un IQ mediu are, conform filmului, șansa să devină un megamind prin saltul la 100% al gradului de materie cenușie pusă în ecuație. Bradley Cooper, pe care e posibil să-l știți mai degraba din Hangover, nu face un rol mare, însă se potriveșe de minune acolo. Ei bine, la fel, după film primul imbold a fost să redeschid cartea care prinde praf pe noptieră de ceva vreme. Pentru că da, cred că se poate!

Și pentru că de obicei viața bate filmul Olimpiada mi-a întărit și mai mult această credință. Olimpienii sunt tot oameni, în carne și oase, care au trecut peste probleme și peste greutăți și au reușit. Mulți și-au păstrat modestia, iar alții au îndurat nedreptatea. Și chiar dacă uneori ai ghinion, sau soarta îți întoarce spatele pentru o clipă, lăsându-te pradă valurilor, trebuie să te ridici și să mergi mai departe, pentru că .. poți!!!

Îmbrăcatul și dezbrăcatul sufletului

În fiecare zi ne murdărim. De la praf, de la vorbe grele, de la griji, de la stres, de la dureri, de la priviri, de la vorbe, de la rău, de la urât, de la invidie, de la ură, de la stat jos, din metrou, de pe stradă, de la oameni, de la clanțe, de la vreme, de la muncă, de la stat.

Sufletul se întinează cu tot urâtul și se îngreunează ca stânca lui Sisif, apăsându-ne. Și sub toată greutatea, sufletul speră, iar speranța îi este răsplătită, căci perechea sa îi întinde o mână, o mână care dezlipește fiecare fir de mizerie de pe el așa cum toamna macină frunzele coborâte la picioarele ei.

Rugăciunea la frunze

Niciodată nu mi-au plăcut regulile. Întotdeauna am crezut că o ființă se poate orândui prin bun simț, prin ceea ce îi dictează sufletul.

Nu sunt foarte dus la biserică. De mic fiind mi s-a explicat ce înseamnă religia, că există un Dumnezeu care a creat tot și că de obicei e bine să asculți de ce zice popa.

Nimic nu mi s-a impregnat însă după regulile bisericii. Nu îmi place religia și nu îmi plac regulile trasate prin ea. Cred că tot (despre care am aflat eu până acum) ceea ce, într-un fel sau altul, este inclus în cerințele religiei este de fapt listat în codul bunelor maniere instinctive, care ți se năzăresc la fel ca nevoia de a bea apă.

Unul din principiile prin care mă ghidez în viață este facerea de bine. Foarte rar a fost futere de mamă. Norocul meu. Altfel de fiecare dată când am decis să ajut am avut de câștigat. Fie material, fie acolo unde banii nu străbat.

În ciuda celor de mai sus cred că există un maestru păpușar care pune ordine în lucruri. Universul este prea frumos, prea armonios și prea echilibrat în haosul său. Și la fel cred că Dumnezeu, dacă așa îl cheamă, nu a ales să fie închis în biserici și în icoane pictate pe lemn, răstignit pe cruci și sculptat în aur. Dacă El e în tot, atunci mă pot ruga Lui oriunde ar fi.

Așa că atunci când decizi să mulțumești pentru binele pe care îl simți sau să ceri puterea pe care nu o găsești ai putea să încerci și cu o frunză.

Descurcarea și încurcarea

Nu știu dacă ați observat, dar răspunsul clișeu pentru destul de mulți români când sunt întrebați ce (mai) fac este: “mă descurc”. Și fericitul nu se referă la vreun joc de puzzle sau labirint intelectual în care se regăsește și din care vrea să iasă cu ardoare, ci la faptul că viața însăși i-a așternut dinainte soluția pentru ițele în care tot ea, în mârșăvia ei, a ales să îl încurce pe individ.

Așadar suntem națiunea care se descurcă. Dar nu așa.

Afară (nu) plouă cu bani, ne descurcăm.

Sănătatea e la pământ, ne descurcăm.

A venit toamna, ne descurcăm.

A venit criza din nou, ne descurcăm.

A început școala, ne descurcăm.

Am ratat școala, ne descurcăm.

Uneori mă întreb dacă acest cuvânt are rol cauterizant sau moralizator. Ne propunem să ne lingem rănile și să așteptăm compasiunea celui cu care discutăm sau să ne apucăm de bărbie, să ne lipim două palme și să ne ridicăm în picioare ca un erou din filmele americane?

La început îți dorești iar apoi ți se cuvine

De fiecare dată când mă gândesc la firea omului îmi vin în gând cuvintele lui Pacino din The Devil’s Advocate:

„Look but don’t touch. Touch, but don’t taste. Taste, (but) don’t swallow.”

Cred că acest citat surprinde foarte bine firea umană.

De exemplu ne dorim un lucru foarte mult.

Să zicem ca femeie un epilator cu IPL, iar ca bărbat un iPad2.

Totul începe cu dorință, afli despre, trebuie să îl ai. Deocamdată nu poți decât să îl dorești.

Apoi vine căutarea. Pe net, pe forumuri, pe magazine online etc. Energia ți se canalizează spre unicul scop al momentului.

Când ești hotărât(ă) mergi la un magazin să îl vezi pe viu, să îl experimentezi, să îl atingi. Dar încă nu e al tău, nu poți decât să te amăgești în cel mai fericit caz cu o probă scurtă dacă produsul este expus pentru teste. Doar puțin taste.

Odată ce ai făcut rost de bani vine momentul să îl ai, să fie doar al tău, obiectul acela nou care îți va aduce fericirea momentului și nu numai. Dai fuga, îl cumperi și apoi te uiți la el victorios ca un vânător ce ridică trofeul pentru poza de ramă.

Și așa dorința a devenit realitate. Este al tău, acum face parte din viața ta, chiar din tine. Și la scurt timp ajungi să crezi că oricine ar trebui să aibă un asemenea obiect, pentru că nu este un moft, este ceva foarte normal, iar tu, la fel ca orice om muncitor de pe planetă îl meriți cu prisosință.

Ideea de mai sus poate fi extrapolată la orice vârstă și la orice clasă socială. Mai mult, timpul dintre dorință și posesie poate diferi de la caz la caz e limpede.

Te uiți în sus și vezi:

1. Avioane – clasic
2. C&c@t – e de la avioane
3. Medic – Culcă-te la loc, poate trece
4. Pe maică-ta – iar te-ai îmbătat ca porcu’
5. Țâțe – te-ai scos
6. Cer – ești pe drumul cel bun
7. Clanța – iar te-ai îmbătat ca porcu’
8. Tavanul alb – ce te așteptai dacă nu l-ai făcut mov?
9. Norocul – de ce tre să stea el deasupra?
10. Frunze – ești pe drumul cel bun
11. Balcoane (de apartament perverșilor) – te pregătești de duș
12. Profa de sport – ești praf, iar or să râdă fetele cu curu’ de tine, dar amândoi știm că asta îți dorești
13. Apă – înoată mai cu spor
14. O asistentă – carpe diem
15. Pe șefu – o schimbare este întotdeauna de bun augur
16. Negru – închide și redeschide
17. Mărgele – mai bine vedeai țâțe
18. Păr – e momentul pentru codițe
19. Gogoși – numele Domnului fie binecuvântat
20. Capacul portbagajului – iar te-ai că€?t spre ventilator
21. Pământ – măcar e liniște
22. Chipul ei – te apropii
23. Preotul – te-a luat cu vertij de la babele din biserică
24. O lopată – pregătește-te pentru negru
25. Bani – norocul stă întotdeauna deasupra
26. O muscă – și ți-a tot zis să pui plasă
27. Viața – tot încerc să înțeleg de ce să mă uit în sus când orizontul e pe orizontală

Și?

Arta de a face arta

La început au fost 7 – arhitectura, pictura, poezia, sculptura, muzica, dansul şi filmul – iar apoi au ajuns o tonă.

Da, toate sunt arte, gătitul, comunicatul, cusutul, şofatul, aştept şi băşitul să devină o artă, de ce nu şi scărpinatul în nas. Ok sunt şi alte domenii pe lângă cele şapte enumerate care cer măiestrie şi puţin din atingerea divină ca să iasă totul bene, dar asta nu înseamnă că avem dreptul cu toţii să ne ridicăm activităţile la rangul de artă pentru că nu ne mai încape egoul în pantaloni.

Mâna întinsă

Cu siguranță îi vedeți peste tot. Unii le dați, alții nu. Au mai existat de-a lungul timpului apariții în presă cum că există cerșetori care fac averi în timp ce oamenii cinstiți ai muncii 🙂 își cheltuie energia pe doi lei. Este și cazul femeii din materialul de aici. Aceasta se pare că face găleata de bani din întins mâna prin centrul vechi (în jur de 100 de lei/zi) și seara merge cu taxiul acasă pentru că este bătrână și stă departe. Tu stai să te gândești de fiecare dată când întinzi un leu cerșetorului ce va face cu el?

De fiecare dată când cineva discută despre moralitatea cerșetoriei îmi vin în minte cuvintele lui Balzac, evocate de Nicolae Steinhardt în Jurnalul Fericirii.

Credinciosul nu refuză — fiindcă nu ştie, sancta simplicitas, iată un exemplu grăitor — să dea de pomană beţivului. Milosului nu-i pasă dacă cerşetorul a vândut paltonul pe care i l-a dăruit, măcar că s-a dus cu banii de-a dreptul la cârciumă. Paltonul îl poartă Hristos.

Unii mi-au spus că aceste este un punct de vedere egoist. În fond pomana pe care o dai nu contează doar pentru sufletul amărâtului. Da, compasiunea, mila te împing să dai, dar pomana este și pentru sufletul tău, nu?

Whatever și închei cu alt exemplu, al omului care făcea curățenie la ghenele de gunoi din blocul unde am stat cu ai mei, un om simplu și amărât, despre care copiii vorbeau că ar avea video și televizor color pe vremea când eu încă mă întrebam de ce 1 și cu 1 fac 2.

Până la urmă cu ce ne deranjează că unii cerșesc sau muncesc la un nivel inferior (din punctul unuia de vedere) și fac bani din asta. Dacă ne roade invidia de ce nu ne apucăm și noi?