Aceasta este una dintre cele mai frumoase priveliști pe care le-am văzut în ultima vreme. Este pe lacul Siutghiol, unde mi-am făcut veacul zilele astea alături de jumătatea mea mai frumoasă.
A doua surpriză a acestui weekend a fost să aud din nou o femeie în chinurile plăcerii, care iar nu se afla în aceeași încăpere cu mine. Întorcându-ne seara la camera de hotel, pe trepte fiind, auzim un chițăit puternic de parcă prinsesei un șoarece cu ușa și îl storceai de toate informațiile adunate de prin vecini. Totul a durat cam 10-15 secunde, până am intrat în cameră. Se vede treaba că la clădirea cu pricina se aude în camera alăturată și când tragi aer în piept.
Senzația dimineții de azi a fost dumnealui. Eu cred că este o vidră dar la cunoștințele mele de faună ar putea fi lejer un hipopotam.
Provocat de toată blogosfera care se încăpățânează să redescopere România iar, iar și iar, am pornit spre Adamclisi. Auzisem, citisem, dar nu văzusem. După un drum de vreo jumătate de oră de la Murfatlar spre sud și apoi vest, pe frumoasele dealuri dobrogene am ajuns la monumentul cu pricina. Foarte liniște. Câteva mașini rătăcite și ghizii care îmi confirmau că lumea e la biserică. Altfel zică-se că există agitație la fața locului în timpul anului școlar. Nu o să intru în istoria locului, deoarece au făcut-o alții. Recomand cu drag să mergeți pe acolo data viitoare când veniți sau plecați de la mare. Măcar pentru domnul Enea, ghidul de la monument, care este o enciclopedie, și pentru nea Soare, paznicul de la Cetatea Adamclisi, așa cum s-a autointitulat, care la rândul său te uimește prin câtă istorie scoate pe gură, în ciuda înfățișării modeste.
Și încă o lecție învățată azi. Nicio piatră fără ghid. Vestigiul fără poveste este ca o cafea fără aromă.
zoologika 