Copilul cu laptopul împușcat

Da, m-am tot gândit cum să fac să sune titlul a poveste, pentru că fără doar și poate, întâmplarea aceasta va face istorie în cultura familiei americane și nu numai. Cu siguranță ați auzit de Tommy Jordan sau mai degrabă l-ați văzut în timp ce trăgea cu indignare 8 gloanțe în laptopul fiicei lui de 15 ani. Dacă nu l-ați văzut încă vă invit mai jos să vă alăturați celor peste 14.000.000 (da, paisprezece milioane) de persoane care au aflat cum Facebook a schimbat regulile educației în familie.

Filmul a fost postat miercuri, pe 8 februarie 2012, și a devenit viral instant. Vineri, când l-am văzut avea câteva sute de mii de vizualizări care au devenit foarte repede milioane, iar acum este la 14.014.895.

Cred că sunt câteva lucruri interesante de observat. Iar acest lucru reiese nu doar din film, ci și de pe profilul de Facebook al lui Tommy Jordan, unde acesta a ținut lumea în priză cu evoluția și urmările viralului.

Citește în continuare „Copilul cu laptopul împușcat”

Anunțuri

Sula şi prefectura

Departe de mine să devin apărătorul sau opozantul vreunei părţi dintre cele implicate în cele ce urmează, însă mi se pare că teatrul este evident.

De câteva zile unii oameni din presă se întrec în titluri de genul: În ţară lumea e înzăpezită, iar ei schimbă guvernul. Nelipsite sunt şi expresii şi adresări de genul trenul groazei, strada morţii sau părăsiţi în pustiu. Pe bună dreptate unii oameni dau faţă cu Sf. Petru şi cu Aghiuţă până când vreun jandarm întinde mâna prin crăpătura uşii de peste nămeţi şi îi trage afară. Dar de aici şi până la manipularea asta obosită doar cu scopul de a înrăi lumea mi se pare cale lungă.

Ne-am obişnuit ca la fiecare băşină trasă prin ţară, la fiecare rateu de poliţist, controlor, amploaiat de duzină, ţeavă de gaze explodată sau Dumnezeu mai ştie ce prostie să iasă premierul, preşedintele şi armata la raport. Ei bine nu. Nu e treaba lor. Dacă veţi privi peste hotare, purtătorii de cuvânt sunt bine definiţi, de la şeful poliţiei până la cel al statului, fiecare ştiind când trebuie să iasă în faţa bliţurilor şi de ce. Şi în cazul nostru există nişte responsabili de fiecare comandament, unii cu drumurile, unii cu salvarea, alţii cu deszăpezirea şi tot aşa.

Critica națiunii pure

Spuneam nu demult de faptul că m-am hotărât să gândesc pozitiv. Să mă dezic de mocirla de gânduri rele prin care călcăm zi de zi și să mă încalț cu cizmele imaculate de optimism. Apoi m-am dus la film și în timp ce eram la toaletă spălându-mă pe mâini am sesizat în oglindă doi tipi care s-au scurs spre ieșire din cabinele unde intră o singură persoană, prin spatele meu, fără să dea mâna cu dispenser-ul de săpun și jetul de apă rece. Erau ei, doi dintre tinerii care merg apoi și își țin prietena de mână și poate chiar o mângâie suav pe față, pe buze și … pe buze.

Și acest peisaj mi-a amintit că la fel de bine cum există oameni pe care îi iubesc, trebuie să existe și oameni pe care să îi urăsc. Și nu sunt doar ei. La fel sunt și cei care se urcă în metrou înainte să coboare ceilalți, cei care te sfidează în trafic fie ca pietoni, fie ca șoferi, aceia care ne sfidează din Casa Poporului, cei care își bat prietenele și soțiile, cei care primesc pensie de nevăzător având permis de conducere și lista poate continua.

Dar apoi mi-am amintit că există și cealaltă jumătate a paharului, cu cei care încep ziua de dimineață, cu taxmetriști care te așteaptă să ieși din local pentru că le-ai dat prea mulți bani din greșeală când ai plătit mai devreme, cu oameni care salvează alți oameni de la moarte, cu tineri care câștigă medalii la olimpiade, cu sportivi care fac performanțe, cu oamenii care parchează astfel încât să nu încurce pe nimeni, cu oameni care reciclează și mai ales cu oameni.

Așa că am înțeles că aceasta este lumea și nu o putem schimba. Noi ne putem schimba ca indivizi și odată cu noi putem contamina puținul din jurul nostru. Putem să ne trezim dimineața și să ne luăm pe noi haina înțelepciunii, să călcăm pe pașii respectului, să stăm pe scaunul facerii de bine și să bem paharul răbdării. Nu trebuie decât să alegi.

Tata are 60 de ani și a început să colecteze baterii după ce i-am povestit de faptul că se pot recicla.