„Berbeci imaginari care aleargă prin stele”

IMAG0410

Mama a încercat, m-a dus la biserică, la împărtășanii, trecut pe sub mese, învieri și alte alea. La un moment dat chiar m-am dus și singur, deși nu prea știam de ce mă duceam. Prin liceu profu’ de religie, un tip mișto de altfel, ne-a rugat să mergem la slujbă și apoi să discutăm impresii. A fost momentul când am decis că biserica nu e locul meu preferat când se mai află și alți oameni în ea. Nu înțeleg de ce, cuvioasele babe, smeritele femei, prea pioșii bărbați și cucernicii moși, oile și pâinea lui Dumnezeu, se dau de ceasu’ morții de habotnici ce sunt, iar când vine vorba de minimum de respect se mhmm cu jet pe cuvântul popii, al celor șapte ani de acasă și al Ăluia de sus inclusiv.

Citește în continuare „„Berbeci imaginari care aleargă prin stele””

Ţara ta are nevoie de tine

Am văzut imaginile cu cei doi candidaţi la scaunul de la Cotroceni şi mi se pare că imnul nostru are sens acum mai mult ca niciodată. De ceva ani buni românul doarme, doarme sub un strat gros de făină, ulei, zahăr şi găleţi, dar şi de procente de pensie. Românul doarme sub un strat gros de indiferenţă şi pasivitate, pentru că jobul său e bun, salariul suficient pentru ceea ce el numeşte trai decent, iar el nu poartă decât dispreţ pentru cei care votează sub semnul bancnotei. Românul doarme sub un strat gros de resemnare, pentru că în faţa oglinzii votul său nu contează, în sinea sa, votul său este neputincios în faţa tăvălugului de pomeni electorale, iar cercul său de prieteni este prea mic în faţa sutelor de autobuze cu turişti. Nimic mai neadevărat. Votul nostru contează, da al nostru, al maselor, mai ales al celor peste 45% 8.000.000 care nu vin la urne. Un vot unic nu contează, dar votul românilor contează. Este cel care poate răsturna orice premeditare.

uncle_sam

Dragi prieteni, amici, cunoscuţi şi necunoscuţi, deşteptaţi-vă! Votul vostru contează. Nu ne îmbătăm cu apă rece. România nu va fi diferită de luni încolo. Însă avem şansa ca în urma acestui vot să ne îmbătăm cu ceea ce mulţi nu mai au, cu speranţă.

Cât de repede poți să numeri până la 1?

Aceasta este una dintre întrebările care mi-au răsărit în tărtăcuță când am văzut ce-am văzut ieri și când am înțeles ce-am înțeles. E futil să mai spun că ne bălăcim într-o supă de convenții și că normală ni se pare doar zacusca în formula ca la mama acasă, nu și cea a altora.

Vasăzică ieri am avut o revelație. Mă aflam la un eveniment organizat pentru un client, producător de adezivi și spunem poliuretanice. Așa, și? Anunțam un produs nou, un mortar în strat subțire pentru zidărie, îmbuteliat. DA, îmbuteliat într-un tub sub presiune. De mic fiind, mortarul știu că se face luând ciment și amestecându-l cu apă într-o ladă mai mare sau, mai nou, în betonierele acelea mobile care se învârt ca un titirez. No more, zic polonezii. Ei spun că de acum vom folosi o spumă poliuretanică să lipim blocurile de BCA sau cărămizile între ele. Da, sigur, … și marmota țaca paca. Așa am rămasc cu gura căscată când după doar 2 ore de la zidire, un perete a fost făcut țăndări însă punctele de rupere au fost în blocurile de BCA și nu la îmbinări. Și folosind TYTAN Professional Mortar în strat subțire poți ridica un etaj într-o zi și mai rămâne timp și de o bere.

Victima

Călăul

Coafura rezistă

cum se face

Lucrurile încep să se schimbe rapid. Și nu e vorba doar de numărul de microni în care se fac procesoarele. Totul evoluează într-un ritm care îl depășește pe cel al redesignului sticlelor de bere.

Pentru curioși mai multe detalii aici.

Critica națiunii pure

Spuneam nu demult de faptul că m-am hotărât să gândesc pozitiv. Să mă dezic de mocirla de gânduri rele prin care călcăm zi de zi și să mă încalț cu cizmele imaculate de optimism. Apoi m-am dus la film și în timp ce eram la toaletă spălându-mă pe mâini am sesizat în oglindă doi tipi care s-au scurs spre ieșire din cabinele unde intră o singură persoană, prin spatele meu, fără să dea mâna cu dispenser-ul de săpun și jetul de apă rece. Erau ei, doi dintre tinerii care merg apoi și își țin prietena de mână și poate chiar o mângâie suav pe față, pe buze și … pe buze.

Și acest peisaj mi-a amintit că la fel de bine cum există oameni pe care îi iubesc, trebuie să existe și oameni pe care să îi urăsc. Și nu sunt doar ei. La fel sunt și cei care se urcă în metrou înainte să coboare ceilalți, cei care te sfidează în trafic fie ca pietoni, fie ca șoferi, aceia care ne sfidează din Casa Poporului, cei care își bat prietenele și soțiile, cei care primesc pensie de nevăzător având permis de conducere și lista poate continua.

Dar apoi mi-am amintit că există și cealaltă jumătate a paharului, cu cei care încep ziua de dimineață, cu taxmetriști care te așteaptă să ieși din local pentru că le-ai dat prea mulți bani din greșeală când ai plătit mai devreme, cu oameni care salvează alți oameni de la moarte, cu tineri care câștigă medalii la olimpiade, cu sportivi care fac performanțe, cu oamenii care parchează astfel încât să nu încurce pe nimeni, cu oameni care reciclează și mai ales cu oameni.

Așa că am înțeles că aceasta este lumea și nu o putem schimba. Noi ne putem schimba ca indivizi și odată cu noi putem contamina puținul din jurul nostru. Putem să ne trezim dimineața și să ne luăm pe noi haina înțelepciunii, să călcăm pe pașii respectului, să stăm pe scaunul facerii de bine și să bem paharul răbdării. Nu trebuie decât să alegi.

Tata are 60 de ani și a început să colecteze baterii după ce i-am povestit de faptul că se pot recicla.

Vreau să fiu milionar!

La începutul acestui an am decis că trebuie să devin milionar. Și cum loto e praf în ochi am ales să scot la licitație piticii din cap și să mă înscriu la Vrei să fii milionar. Pe 1 mă adun după petrecere, sun și .. sun și sun și după 10 apeluri care se încheie fatidic cu mesajul failed pe ecran renunț. Pe 5 reiau telefoanele și de data aceasta îmi răspunde Ianțu voios urându-mi bun venit la concurs. Ascult, răspund și greșesc. Nu-i nimic zic, formez din nou, ascult din nou, răspund corect și mi se comunică viteza răspunsului: 0,401 secunde.

Surâd împăcat știind că, în conformitate cu regulamentul concursului, răspunsuri sub 0,2 secunde nu se acceptă și, drept urmare, aș avea o mică șansă să mă aflu în top 80 răspunsuri, așa cum se cere ca să treci în următoarea fază. Primele 80 de numere selectate urmau să fie postate pe site-ul concursului. Zilele trecute accesez într-un suflet pagina cu pricina, la fel cum se înfige copilul în borcanul cu jeleuri și mă opresc ca atunci când jeleurile sunt lipsă, pentru că primii 80 de timpi începeau de la 0,201133 și se încheiau la 0,228640. Plecând de la această distribuție a răspunsurilor eu aș fi undeva între 500 și 600. Cool zic, o grămadă de lume în țara asta hotărâtă să facă treabă cu mintea.

Mă resemnez pentru că urmează înscrierile pentru episodul 2.

În această seară apuc telefonul soției, care a fost înzestrat cu butoane și nu cu platfus pe ecran cum e ifonul. Formez, pun pe speaker, ascult întrebarea, răspund instant la încheierea ultimei variante de răspuns, mi se confirmă că este corect și apoi aud timpul de răspuns: 0,160. Mă uit la frumoasa mea soție cu aceiași ochi pe care îi are Agnes în Despicable Me pentru că realizez că am răspuns sub 0,2 secunde și, conform regulamentului, sunt în situația în care cumva, fraudez sistemul și nu sunt așadar eligibil.

Vasăzică, când prea încet, când prea repede.

Cum să facem să fie bine?

Mâna-ntinsă şi bala prelinsă!

Vrem, vrem, vrem, tot vrem mai mult. Dar facem mai mult? Nu este o noutate faptul că avem cam 8 milioane de asistaţi sociali sub diferite forme, unele întemeiate, altele care atentează la morala omului de rând. Avem orbi care văd suficient de bine să conducă maşini, avem persoane cu deficienţe locomotorii care aleargă după tren, avem oameni inapţi de muncă, dar care o ard prin grădină, avem oameni care primesc subvenţii de la stat pentru nevoi pe care nu le au. Iar pe de altă parte ne plângem de conducere, de hoţii de la companii, de tunurile date de cei care vând fabricile la fier vechi. Păi tu îţi furi singur căciula şi apoi ai tupeul să arăţi cu degetul spre alţii? Bine zicea un psiholog că e greu să arăţi spre tine că te ţine mâna din încheietură, în schimb spre celălalt este atât de uşor.

Vrei mai mult? Scoală de pe târtiţă şi fă mai mult. Munceşte mai mult, eficientizează-ţi cheltuielile, învaţă lucruri noi, zbate-te, nu mai sta pe cur aşteptând să pice lucruri din cer. De acord, tara comunismului, care ne-a făcut dependenţi de punga statului este încă prezentă, dar şi capacitatea omului de a sta şi de a nu face nimic aşteptând să-i pice este fenomenală şi se complace de minune cu modelul amintit. Am cunoscut mulţi de-o vârstă cu mine care sunt dispuşi să câştige mii de euro fără să aibă acoperire în muncă. Şi ăştia or să aibă copii cândva, pe care îi vor plăsmui după chipul şi asemănarea lor.

Hai să demonstrăm pe dos. Hai să arătăm că suntem deştepţi, că tot curentul ăsta care a fost stârnit de ROM pe net este întemeiat. Nu mai toleraţi hoţii din jurul vostru doar pentru că sunt prieteni sau rude şi pentru că alţii fac la fel. Hai să nu ne mai furăm singuri căciula la nesfârşit.

 

Cultul mocăciunii și adunatul de pe jos

Seara trecută am fost la Cora la cumpărăturile săptămânale. Și am lăsat o cârcă de bani. 350 de lei pe un coș de prostii. Mă rog, să las deoparte gândurile în care îi văd spânzurați pe toți comercianții de la raft.

Mergând prin magazin am văzut doi indivizi care s-au aplecat succesiv după un rahat (n-am văzut ce) pierdut de cineva. Parcă era un căcat mare poleit cu aur. Pe bune fraților. Unii se opresc și se uită la toate prostiile, poate cine știe ce avere e acolo. Dacă tot crezi că norocul s-a îngrămădit la ușa ta și ai să găsești avere pe stradă măcar să te ducă mintea că un lucru prețios e ușor de recunoscut, iar un flec rupt nu poate să ascundă nici diamante și nici teancuri de bani.

Dar comportamentul ăsta de încetinit mintal cred că derivă din cultul mocăciunii. Dacă e moca să fie fără număr. Exemple sunt destule, de la agheazmă și anafură, unde se împart coate din greu alături de dumnezei și sfinți cu toptanu, până la cozile de la inaugurările de economate. Înțeleg că sunt mulți care prețuiesc punga de zahăr și litrul de ulei, dar nu văd de ce trebuie să se umilească pentru atâta lucru, când se vede că viața nu i-a dus încă pe muchia unde umilința nu mai e o stare excepțională. Bașca faptul că nu știu ce caută, de ce cumpără ce caută și cât a fost reducerea. Era redus. Nu mai contează restul.

De ce mergi la mall?

Ei bine da, pe lângă alte metehne grave ale mele, cum ar fi bârfa și cititul tabloidelor, iată că merg la mall. Șoc și groază pe aleea liceului absolvit, poza mea fiind dată jos de pe the hall of fame.

Da, merg la mall pentru că mi se pare singurul loc decent unde poți să-ți cumperi țoale sau să vezi un film neîmprumutat. Ai toate magazinele la grămadă la fel ca mașinile la salonul auto. Pentru bărbații care funcționează pe principiul văzut, plăcut, cumpărat e ideal, iar pentru femei e la fel. Acest mic univers le oferă locul ideal unde să contemple haina în raft și pe umeraș, să o probeze, să o admire cum îi vine în oglindă, să facă la fel cu toate celelalte 8 țoale alese din primul magazin în care a intrat și tot așa. Este foarte posibil ca în momentul în care bărbatul a terminat deja de vizitat ultimul magazin, femeia să fie abia la al doilea .. produs probat.

Pe de altă parte detest la mall faptul că, în ciuda a 2.000 de locuri de parcare, mulți se vor înghesui  cu 4 mașini pe 3 locuri destinate persoanelor cu handicap pentru a fi în buza intrării, pentru că acolo văd retarzii care nu au luat bacul hlizindu-se ca niște babuini rași pe creier și pentru că prețurile arată cât de neam prost sunt comercianții și cât de fraieri sunt cumpărătorii. Cu alte cuvinte, mall-ul este o altă invenție minunată pe care omul o mânjește cu multă dăruire.

Bag de seamă că am mai multe motive să nu merg la mall, decât să merg.

P.S. m-am chinuit mai bine de 5 minute să găsesc videoclipul original, dar numai labe triste, presupun încărcate de niște moliști retarzi