Hanul Pescarilor, 100 de coco și gemetele

Ajuns în urbea orădenilor și lihnit de foame (v-am zis că mănânc mult?) merg cu grupul la o bodegă de lângă hotel, denumită Crinul Alb. Un local care s-a dovedit o frecție și pe care nu vi-l recomand prin prisma faptului că de la comandă până la servire a durat cam cât de la creștinare până la marea schismă.

După ce încep să băloșesc ceasul de somn, o luăm spre hotel. La parter dăm să ne urcăm în lift, noi fiind 5 oameni și apare o pisi cocoțată pe niște picioare de gimnastă expuse ca fetele din Amsterdam (I love that city), părul lins de placă, tenul pudrat ca scorțișoara și atitudine de „marș mă fraiere”. Se urcă în alt lift și mergem fiecare pe ritmul nostru zen.

Cobor la 4 cu colegu de suferință și tipa în fața noastră. O ia pe culoarul unde aveam și noi camera și ea înainte și noi după ea. Încă de la parter mi se aprinsese în minte imaginea inseminată de unul dintre amicii de la masă care spunea că pentru 100 de cocoșei la hotelul unde stăm ți se arată prințese de stai în limbă ca JVC în șpagat. Amu noi mergând și ea în față eram deci, iar noi ne ștergeam balele unul altuia. Și ne apropiem de cribsul nostru, 405, și duduia parchează în față la 404, ciocăne la ușă, i se deschide și se face pierdută.

Râdem, glumim și ne punem să ne culcăm (fiecare în patul lui zevzecilor). Să fi fost cam ora două trecute fix. Și colegu’ adoarme dus deja când încep să aud prepelița din camera alăturată cum își manifesta schimbul cultural cu individul care mai devreme o primise în vizuină. Și totul se întâmplă preț de câteva minute în care ea se aude rezolvată ca o ecuație cu doi necunoscuți.

Uite așa am auzit prima oară în viața mea o femeie fiind satisfăcută care să nu fi fost în aceeași încăpere cu mine.

Aviz amatorilor, la Continentalul din Oradea serviciile sunt pe pozitiv.

P.S. În Oradea se mănâncă demențial la Hanul Pescarilor. Prețuri pe măsură și mâncare de la Dumnezeu din bătătură. Musai să încercați jumările de pește și clătitele care poartă numele localului, umplute cu măr ras și scorțișoară și trase prin ciocolată. Mmmmm.

Marș mă am zis!

După cum vă revelam în episodul trecut, mă regăsesc momentan în Oradea. Orașul este foarte fain cum zic oamenii din zodia locului întrucât are acel aer de Transilvanie, de pământ străin, diferit de România mea.

Și motivul pentru care am bătut atât șosea aeriană este că Sanofi a organizat un marș.

Pe scurt umanitatea locală a fost pusă în fața provocării de a parcurge un traseu de 30 de minute printr-un parc, pentru ca la final, Sanofi să doneze pentru fiecare căpetenie (copil, bunic, purcel etc.) câte 10 lei către secția de diabet a Spitalului de Urgență din Oradea. Cool man, cum ar zice Vanghelie pe pozitiv.

Și uite așa azi m-am tot plimbat prin parc luându-i pe toți la marș.

Oradea și oamenii fără bagaje

După ce ne pleoștește pe pista de aterizare garează avionul și cobor ca un Onanis din private jet.

Miroase a iarbă proaspăt tunsă. E senzația aceea de natură, de libertate desăvârșită. De fapt o iau la picior pe o alee încadrată de niște pomișori, care mă poartă pe lângă clădirea modestă a aeroportului din Oradea care se renovează.

Ajuns în fața clădirii sunt anunțat că trebuie să aștept bagajul aici.

Hello Oradia!

20110830-223756.jpg

20110830-223809.jpg