Kickboxer, nelimitarea și Olimpiada

Am crescut cu filme cu Van Damme. Este o realitate pe care o simt de fiecare dată când la TV dau peste filme cu acesta pentru că ceva mă împinge involuntar spre a mă uita. Măcar un pic, măcar un pic. Cred că de fapt îmi plac filmele în care băieții buni îi bat pe cei răi, pentru că, nu-i așa, binele triumfă întotdeauna. Îmi place ideea că leul ar bate euro la curul gol, că bogăția ar putea învinge sărăcia, că voința ar putea sfida periodic lentoarea și tot așa. Mi se pare că filmele cu happy end te încarcă cu o energie nevăzută. Îți arată în limitele fantasticului oricărui scenariu că se poate, că tu, între x miliarde de gândăcei, poți!

La fel am simțit zilele trecute când am văzut Limitless, un film care face trimitere la o ipoteză interesantă: posibilitatea de a ne utiliza tot creierul. Și e simplu, nu trebuie să fii un geniu. Orice om cu un IQ mediu are, conform filmului, șansa să devină un megamind prin saltul la 100% al gradului de materie cenușie pusă în ecuație. Bradley Cooper, pe care e posibil să-l știți mai degraba din Hangover, nu face un rol mare, însă se potriveșe de minune acolo. Ei bine, la fel, după film primul imbold a fost să redeschid cartea care prinde praf pe noptieră de ceva vreme. Pentru că da, cred că se poate!

Și pentru că de obicei viața bate filmul Olimpiada mi-a întărit și mai mult această credință. Olimpienii sunt tot oameni, în carne și oase, care au trecut peste probleme și peste greutăți și au reușit. Mulți și-au păstrat modestia, iar alții au îndurat nedreptatea. Și chiar dacă uneori ai ghinion, sau soarta îți întoarce spatele pentru o clipă, lăsându-te pradă valurilor, trebuie să te ridici și să mergi mai departe, pentru că .. poți!!!

Anunțuri

Mândrie patriotică

Azi am văzut pentru a doua oară la Jocurile Olimpice de la Londra steagul României înălțându-se alături de cel al Statelor Unite și al Rusiei. A fost din nou meritul gimnasticii. Mai precis al Sandrei Izbașa. Tot ea, alături de celelalte fete din echipa de gimnastică plasau România pe podium și la proba pe echipe, împreună cu aceleași puteri mondiale. În ambele dăți am fost mândru să văd că prin munca și talentul fetelor, România, o țară în care mulți se preocupă de a nu face nimic, se încăpățânează să rămână în topul sportivilor olimpici, cel puțin la gimnastică. Este o mândrie incomensurabilă să vezi cum atleți care, cu “vitamina E și cu brînca ursului”, înving concurenți din țări unde se investește la greu în sport.

Nu pot să nu mă întristez gândindu-mă că disciplinele la care au concurat atleții noștri la olimpiadă nu sunt la fel de populare ca fotbalul în România și nu atrag resursele “sportului rege”. Ne bucurăm și crește inima în noi când vedem performanțele de la judo, scrimă, haltere, gimnastică sau alte sporturi, însă uităm repede și ne înghesuim privirea și uralele în fața televizorului la fotbal, care nu aduce nici pe departe performanțele pe care le atingem în alte sporturi, cu mult mai puține resurse. Se toarnă o grămadă de bani în cururile unor băiețași care foarte rar se pot lăuda cu performanțe internaționale. În schimb înscriu des în cluburi și pe borderoul curvelor mondene.

Și îmi mai vin în mine toți românii care poartă numele țării noastre peste hotare, fie că vorbim de film, muzică, literatură, publicitate, olimpiade școlare,  IT sau medicină. Acești oameni fac cinste țării în care trăim și ne arată că se poate face performanță în pofida unei clase politice total dezinteresate de altceva în afara intereselor proprii și al mediului economic auster în care ne desfășurăm.

Acești oameni ne arată că ține de noi să nu fim impasibili la care este destinul acestei țări. Ține de noi să fim sau să devenim mândri că suntem români.