Să mai zică cineva că Dumnezeu nu te încearcă

Milano, mâncăm de prânz, soţia nu poate duce toată porţia de paste. Zic hai să luăm la pachet, nu mi se pare nimic rușinos, ba chiar ceva de făcut oricând poţi evita aruncarea mâncării. Ea zice hai să nu ne complicăm. Aveam să ne întâlnim cu cineva şi să fi cărat mâncarea de colo colo nu era tocmai comod. Zăresc pe geam un nene care părea că s-ar fi bucurat să primească niste paste calde şi zic să-l fericim pe om. Zis şi făcut, luăm pachetul şi când să i-l întindem nevoiaşului acesta scutură nervos din cap de două ori trădând zbuciumul puţinei lucidităţi rămase între urechi. Asta e, mergem mai departe. Pun caserola în rucsac convins că nu va curge şi că vom găsi repede un altul, mai cooperant, pentru care foamea învinge raţiunea .. sau lipsa ei.

După o vreme verific rucsacul ca să văd dacă nu cumva curge şi … surpriză, mai multe lucruri bălteau în grăsime. Ooof! Scot, şterg, plec mai departe cu caserola în mână. Ne vedem de treabă şi după vreo 30 de min de mers prin Brera dăm de un alt homeless. Uşurare, alerg spre el ca spre iubirea regăsită, îi întind mâncarea şi primesc un „grazie, ciao!”. Mulţumirea cred că a fost a lui, iar salutul părea de mai sus, de mult mai sus, dar sper de bine.

P.S. ştiu, la carte zice să faci rugăciunea şi pomana în taină, dar povestea asta pare prea ruptă din cele cu învățăminte.

Mândrie patriotică

Azi am văzut pentru a doua oară la Jocurile Olimpice de la Londra steagul României înălțându-se alături de cel al Statelor Unite și al Rusiei. A fost din nou meritul gimnasticii. Mai precis al Sandrei Izbașa. Tot ea, alături de celelalte fete din echipa de gimnastică plasau România pe podium și la proba pe echipe, împreună cu aceleași puteri mondiale. În ambele dăți am fost mândru să văd că prin munca și talentul fetelor, România, o țară în care mulți se preocupă de a nu face nimic, se încăpățânează să rămână în topul sportivilor olimpici, cel puțin la gimnastică. Este o mândrie incomensurabilă să vezi cum atleți care, cu “vitamina E și cu brînca ursului”, înving concurenți din țări unde se investește la greu în sport.

Nu pot să nu mă întristez gândindu-mă că disciplinele la care au concurat atleții noștri la olimpiadă nu sunt la fel de populare ca fotbalul în România și nu atrag resursele “sportului rege”. Ne bucurăm și crește inima în noi când vedem performanțele de la judo, scrimă, haltere, gimnastică sau alte sporturi, însă uităm repede și ne înghesuim privirea și uralele în fața televizorului la fotbal, care nu aduce nici pe departe performanțele pe care le atingem în alte sporturi, cu mult mai puține resurse. Se toarnă o grămadă de bani în cururile unor băiețași care foarte rar se pot lăuda cu performanțe internaționale. În schimb înscriu des în cluburi și pe borderoul curvelor mondene.

Și îmi mai vin în mine toți românii care poartă numele țării noastre peste hotare, fie că vorbim de film, muzică, literatură, publicitate, olimpiade școlare,  IT sau medicină. Acești oameni fac cinste țării în care trăim și ne arată că se poate face performanță în pofida unei clase politice total dezinteresate de altceva în afara intereselor proprii și al mediului economic auster în care ne desfășurăm.

Acești oameni ne arată că ține de noi să nu fim impasibili la care este destinul acestei țări. Ține de noi să fim sau să devenim mândri că suntem români.

Copilul cu laptopul împușcat

Da, m-am tot gândit cum să fac să sune titlul a poveste, pentru că fără doar și poate, întâmplarea aceasta va face istorie în cultura familiei americane și nu numai. Cu siguranță ați auzit de Tommy Jordan sau mai degrabă l-ați văzut în timp ce trăgea cu indignare 8 gloanțe în laptopul fiicei lui de 15 ani. Dacă nu l-ați văzut încă vă invit mai jos să vă alăturați celor peste 14.000.000 (da, paisprezece milioane) de persoane care au aflat cum Facebook a schimbat regulile educației în familie.

Filmul a fost postat miercuri, pe 8 februarie 2012, și a devenit viral instant. Vineri, când l-am văzut avea câteva sute de mii de vizualizări care au devenit foarte repede milioane, iar acum este la 14.014.895.

Cred că sunt câteva lucruri interesante de observat. Iar acest lucru reiese nu doar din film, ci și de pe profilul de Facebook al lui Tommy Jordan, unde acesta a ținut lumea în priză cu evoluția și urmările viralului.

Citește în continuare „Copilul cu laptopul împușcat”

Tanti Roz îl salvează pe Oscar

Sau Peggy Blue sau Moş Crăciun sau spectatorii din sală sau Tanti Roz (Oana Pellea) sau Dumnezeu. Oricine ar fi trebuit să-l salveze pe Oscar (Marius Manole), doar să nu pice în mâinile nenorocitului de cancer.

Aseară am fost la  Oscar şi Tanti Roz, la Bulandra, la sala de la Grădina Icoanei. O piesă care nu te poate lăsa indiferent. Nu doar pentru că e vorba de un copil care moare de cancer, ci pentru că  întotdeauna viaţa bate filmul şi pentru că în România unul din doi copii bolnavi de cancer moare, în timp ce în Europa de Vest 4 din 5 trăiesc.

A fost o reprezentaţie specială, organizată de Salvează Vieţi cu scopul lansării noii campanii destinate strângerii de fonduri pentru bolnavii de cancer, intitulată Cifrele înseamnă viaţă. Carmen şi Oana de la Salvează Vieţi tocmai asta fac, salvează vieţi. Se luptă cu un sistem întinat pentru a creşte şansele de suprevieţuire ale bolnavilor de cancer din România. Anul trecut au strâns 1 milion de euro din care s-au construit la Timişoara săli de izolare şi din care în prezent se construieşte primul laborator care va permite diagnosticarea corectă şi rapidă a tipurilor de cancer.

Citește în continuare „Tanti Roz îl salvează pe Oscar”

De ce să gândim pozitiv?

De astăzi promit să nu mai generalizez.

Este deja un stereotip faptul că românii sunt hoți și leneși. Nu doar că scrie pe toate gardurile Europei și pe toate titlurile de primă pagină, dar până și noi, în adn-ul nostru credem cu tărie acest lucru. Pentru că zilnic ni se spune că suntem proști, suntem hoți, că ne furăm căciula, că suntem șpăgari, nespălați și în toate felurile în care nu ne dorim să fim.  Iar după un timp ajungi să crezi asta și să vinzi la rândul tău mai departe aceleași mesaje.

Cam acesta a fost punctul de pornire al discuției cu o persoană care mi-a prezentat o perspectivă cât se poate de interesantă. Cum ar fi dacă am începe să prezentăm lucrurile cât se poate de precis și de corect. Argumentul omului este simplu. Unii români au toate atributele ingrate amintite, iar ceilalți nu. Spre exemplu dacă auzi pe cineva că spune despre români că sunt hoți, atunci automat te face și pe tine hoț. Excluderea asta subînțeleasă e doar în capul nostru și involuntar, în ochii și urechile celui care asistă, inclusiv tu devii un posibil atentator la bunurile altora. Tindem să ne departajăm de grup când spunem că românii sunt într-un fel nasol, când de fapt și noi suntem rodul aceleiași națiuni. Iar dacă avem respect pentru noi, ar trebui să avem și pentru ea.

Așadar da, unii români sunt hoți, lași, iresponsabili și incompetenți, la fel de bine cum unii români sunt muncitori, darnici, primitori și buni profesioniști, iar lista poate continua în ambele direcții.

Hai să începem de azi să ne spălăm rufele doar în familie. Să corectăm greșelile aici iar pe cartea de vizită să ne scriem numele cu mâna, nu cu piciorul. Asta nu înseamnă să renunțăm să ne dorim corectarea moravurilor. Iar presa are aici un rol major. Pumnii în gură pe care îi cară românilor prin generalizări și titluri mercantile sădește zilnic aceleași mesaje negative, fie că interesul este pur bănesc sau politic.

Inițiativa Rom este una ok și chiar dacă nu va schimba la propriu felul cum goagăl (ar trebui să-i pun marcă înregistrată dar nu mă obosesc) sugerează primele variante de căutare, cel puțin va planta o sămânță de optimism în mintea românilor normali și civilizați.